Category Povesti

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti!

A fost un imparat care era foarte, foarte bogat. Insa oricate bogatii avea, imparatul tot nu era multumit. Tot timpul isi trimitea oamenii, unii special antrenati, sa-i gaseasca si sa-i aduca obiecte unice, fermecate, care sa fie doar ale lui. Imparatul deja se mandrea cu o colectie de obiecte cum nu s-a mai pomenit, iar toate aceste lucruri fermecate erau ascunse bine in pivnita palatului, bine pazite si incuiate in sapte camere diferite.  Fiecare din cele sapte camere secrete era ascunsa dupa sapte usi, iar fiecare din cele sapte usi era ferecata cu trei lacate din otel calit de sapte ori. Bineinteles, toate comorile imparatului erau pazite zi si noapte de o armata de soldati neinfricati si de o duzina de caini rai.

Daca esti cu...

Povestea asta este pentru tine Rares, primul meu ‘’cititor’’. Este o poveste despre un baietel care nu seaman deloc cu tine, fii atent:

A fost odata ca niciodata un baietel pe care il chema Davos, in acele timpuri demult uitate, copiii primeau la nastere un nume de la zana lunii in care erau nascuti. Si baietelul din povesta ta, se nascuse intr-o geroasa zi de Ianuarie. Abia se ispravise vechiul an ca Davos a si venit pe lume, rotofei si galagios nevoie mare, i se auzea glasul tocmai la cinci case departare. Si pe vremurile alea casele erau la sute de metri una de alta. Cum iti spuneam, draga Rares, era un ger afara de crapau pietrele si zana lunii Ianuarie statea la ea acasa langa soba burdusita bine cu lemne si motaia intr-un balansoar...

In Padurea Neagra traiesc o sumedenie de animale, vulpi, iepurasi, arici, veverite, lupi, chiar si ursi. Tot felul de pasari si o gramada de insecte ciudate. Cea mai ciudata dintre toate insectele este radasca daca-l intrebi pe Martinel, ursuletul pofticios.

Lui Martinel ii e mereu foame, cu toate ca e destul de rotofei si celelalte animale il mai necajesc spunandu-i bursucel, el este mereu in cautare de bunatati.

Mierea e preferata sa, dar mierea e facuta de albine si stupii sunt paziti atat de bine! Nu prea ai cum sa ajungi la miere fara cateva intepaturi. Ursuletul nu se lasa batut prea usor, e destul de ambitios si inventiv. Are o palarie facuta din fruze cu care-si acopera capul, nu prea vede bine cand si-o trage pe fata, plus un evantai urias cu care sa alunge albinele...

A fost odata ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti!

Un  taram al zanelor. In padurea de la marginea lumii, unde incepe cerul a se inalta. Acolo in mijlocul padurii nesfarsite se afla Copacul Vrajit.  Arborele era urias, o suta de oameni inlantuiti nu-l puteau cuprinde, atat de gros ii era trunchiul. Si daca-l priveai de jos nu vedeai unde se tremina, asta daca se termina vreodata.  Nefarsita ii era coroana, impodobita cu frunze mari si rosii crescute din ramurile negre ca smoala. Aici in Copacul Vrajit  isi aveau casa toate zanele pamantului. Cele bune stateau pe partea dreapta a copacului iar cele rele pe partea stanga. Pe ramurile de jos locuiau: Zana Maseluta, vecina cu Zana Florilor, prietena cu Zana Gazelor, sora cu Zana Vanturilor, verisoara cu Zana Zorilor.

Toate, chiar toa...

A fost odata ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti.

A fost un dragon mare, imens, urias si fioros. Stapana lui, o vrajitoare pe nume Ludmila l-a parasit pentru un bulldog francez si s-a mutat cu un print intr-un palat de clestar. Si el, Dragonel cum il alita odinioara stapana sa, a ramas singur in pestera din Muntele Vrajit. Cum toate vietatile se temeau de el, Dragonel era mai tot timpul singur singurel, pe zi ce trecea devenea tot mai trist.

Intr-o zi, un mic soricel de camp maroniu cu ochii negri ca doua margelute lucitoare si cu un smoc hazliu in varful cozii s-a ratacit pe Multele Vrajit si de frica s-a gandit sa se ascuda intr-o pestera, exact cum ai ghicit! Pestera lui Dragonel.

-Ptiu, cum oare am reusit sa ma pierd iar? Sa vezi ce o sa rada iar toti de mine, chitaia cu voce ta...

Mos Mihai este un batran tamplar, are toata casa mobilata cu piese mestesugite de el. Sifoniere cu sertare ascunse, scaune fistichii asortate unor mese grele si ciudate. Mos Mihai e un adevarat mester tamplar. A mostenit de la tatal sau talentul si trusa de tamplarie. Ce nu stie batranul este ca trusa lui e fermecata. Cand nu e prin preajma ei, toate uneltele prind viata si intre ele e o veche si neintrerupta galceva. Fiecare unealta vrea sa fie recunoscuta ca cea mai importanta. Ciocanul e cel mai cicalitor.

-Eu si doar eu pot face niturile sa imbine cu maiestrie lemnele intre ele.

-Ei, hai ca asta este buna, spuse dalta...

Norisor era iar singur pe cer, se plictisea privind intinsul campului cultivat de fermieri, padurile si raurile care-i pareau niste fire albastre rupte aiurea dintr-o papiota. Nimic interasant, ca de obicei. Fratii mai mari Cumulus si Nimbus fug mereu de el si fac glume pe seama marimii lui, nu este in stare sa faca nici macar o picatura de ploaie. Mama i-a spus sa mai aiba putina rabdare, soarele va incalzi puternic pamantul in zilele urmatoare si el va creste mare si pufos, cine stie poate ca va fulgera si tuna un pic.

Dar deocamdata Norisor se multumea sa priveasca ceata de copii de la scaldat. Cand soarele dogorea pamantul, norisor avea grija sa se aseze astfel incat sa faca umbra copiilor care se bucurau de putina racoare, ah ce i-ar mai fi plouat un pic, dar era prea mic.

Lui Norisor...

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti.

A fost un pescar sarman care-si ducea traiul pe malul unui rau, la marginea unei paduri. Pescarul nostru isi facuse o coliba din lemnele uscate din padure. Nu avea mare lucru in coliba sa. Un pat de scanduri, o buturuga uriasa tinea loc de masa alaturi de doua buturugi mai mici in chip de scaune. Pescarul folosea doar un scaunel, unul era pentru vizitatori, desi el nu avusese parte de nicio vizita de foarte multa vreme. La coliba erau mereu doar el si Azorache, cainele salvat cand era un pic mai mare decat un pum. Acum se facuse ditai dulaul mare si osos, ca nu prea primea hrana cat sa se sature. In unele seri cei doi se multumeau cu privitul nesfarsitului cer, pestele prins peste zi nu le era suficient...