A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti.
A fost un pescar sarman care-si ducea traiul pe malul unui rau, la marginea unei paduri. Pescarul nostru isi facuse o coliba din lemnele uscate din padure. Nu avea mare lucru in coliba sa. Un pat de scanduri, o buturuga uriasa tinea loc de masa alaturi de doua buturugi mai mici in chip de scaune. Pescarul folosea doar un scaunel, unul era pentru vizitatori, desi el nu avusese parte de nicio vizita de foarte multa vreme. La coliba erau mereu doar el si Azorache, cainele salvat cand era un pic mai mare decat un pum. Acum se facuse ditai dulaul mare si osos, ca nu prea primea hrana cat sa se sature. In unele seri cei doi se multumeau cu privitul nesfarsitului cer, pestele prins peste zi nu le era suficient. Si asa treceau zilele, saptamanile, lunile fara sa aduca cu ele vreo schimbare. Doar uneori cate o furtuna puternica ameninta sa darame subreda coliba.
Intr-o dimineata de vara, pescarul s-a trezit, dupa cum ii era obiceiul cu noaptea-n cap si s-a grabit sa intinda plasele de-a lungul raului cu speranta ca va prinde un peste urias. Avea el o simtire mai ciudata in dimineata aia. S-a urcat in barca smoluita si a vaslit cativa metri mai la stanga colibei, cand, din tufele de urzici si salcii plangarete vazu o fata. Cum sa va zic, nu prea era el sigur ca e fata, doar dupa glasul subtirel al plansului banuia mai mult ca ar fi fata. In graba se apropie de mica fiinta inlacrimata si o observa cu mai mare atentie. Parul ii era murdar si incalcit, nasul coroiat si o mare alunita sau neg ii impodobea buza de sus a gurii destul de strambe din cauza plansului.
-Ei? Dar ce-i cu tine aici? Zise mirat pescarul… De multa vreme nu am mai vazut pe nimeni prin locurile astea uitate de oamenii din sat. Oare te-ai ratacit?
Fata, ca intradevar fata era, raspunse ca e tare necajita ca s-a pierdut de mama ei in timp ce adunau galbiori din padure. Si ca de trei zile umbla si nu gasea poteca care sa o duca in sat. In plus s-a urzicat, un bondar a piscat-o de buza, un arici i s-a agatat noaptea trecuta in par…si multe altele si mai neplacute pe care nu vrea sa si le aminteasca.
-Ei draga mea, maine daca am sa prind azi suficient peste, o sa te duc cu barca in sat. Vezi tu, eu cand prind mai mult peste il curat si-l dau cu sare, il usuc si-l vand in sat. Dar acum nu am niciun peste prins. L am impartit aseara pe ultimul cu Azorache. Dar hai la coliba mea, nu mai sta chircita-n tufele de urzici.
Spre seara pescarul a scos plasele din rau si aproape ca era multumit cand a vazut ca a prins un crap frumusel, doar ca stia ca nu are sa fie destul pentru toti trei. A scos pestele din plasa, l-a curatat si l-a pus la foc sa-l prajasca. Indata ce pestele s-a facut l-a impartit cu fata si Azorache. Fata a mancat cat ai zice, peste, pestele ca-i era o foame de lup. Atunci pescarul i-a dat si bucata lui de peste gandind ca el a mai dormit cu burta goala, dar ca sarmana fata, tare greu trebuie sa-i mai fie atat de flamanda. Au mai stat ei ce au mai stat la caldura focului, dar cum stii si tu, dupa masa li s-a facut un somn… Pescarul a rugat-o pe fata sa doarma in pat, iar el s-a intins in preajma focului cu Azorache la picioare si nici nu a apucat sa-si uneasca pleoapele bine ca a si adormit.
Dimineata soarele ii juca pe fata aparand si disparand printre frunzele unui salcam. Deschise ochii si casca gura a mirare. In locul fetei statea acum o frumoasa creatura pe patul de scanduri. Pielea ii era transparenta si lucea nefiresc in lumina soarelui, parul ii era lung si auriu, semana cu valul raului. Ochii ii erau mari si nu aveau o culoare, ci toate culorile. Pana sa inchida pescarul gura creatura i-a spus:
-Stiu ca nu poti vorbi acum si ca teama a pus stapanire pe inima ta, fii fara grija, am venit sa te ajut. Eu sunt spiritul raului si de mult timp te urmaresc. Cum lumina lunii te bucura mai mult decat burta plina, cum fosnetul padurii iti este cel mai drag cantec, cum soarele iti e cel mai bun prieten. Am venit sa te pun la incercare, sa vad daca inima ta e buna. Si cum am crezut ai fost bun cu mine, m-ai hranit si mi-ai oferit adapost fara sa ma judeci dupa infatisare. Ajutorul tau va fi acum rasplatit. Si facand o miscare lina, ca unduitul apelor, spiritul raului facu sa apara pe buturuga-masa din coliba o tigaie. O tigaie inegrita si deformata ce parea veche de sute de ani, cu o toarta rupta.
-Stiu ca nu pare mare lucru, insa aceasta nu este o tigaie oarecare. O umpli cu apa din rau, te gandesti la o mancare si indata tigaia preface apa raului in mancarea dorita. Hai incearca. Fa o ciulama.
-Pescarul se tot freca la ochi gandind ca viseaza la ciulama pentru ca s-a culcat flamand, cand se trezi cu tigaia in brate, era mult mai grea decat isi imaginase. Buimac se apropie de mal, lua apa in tigaie si uitandu-se la reflectia fetei lui in apa din vas isi inchipui cea mai grozava ciulama cu galbiori si mamaliga cu usturoi. Nici nu a apucat sa clipeasca o data ca tigaia s-a si umplut cu bucatele gandite. Azorache era in culmea fericirii, nu mancase niciodata altceva decat peste. Iar mirosul mancarii il bucura peste masura.
-Pofta mare! Grai spiritul raului si se topi din fata privirii lor.
-Hei, stai! Vreu sa te intreb cate ceva, striga pescarul. Dar nu-i raspunse nimeni. Doar Azorache latra strasnic cu ochii la tigaita.
– Pai, hai la masa Azorache zise pescarul razand .
Si de atunci pescarul nostru mananca zilnic ce-si doreste, imparte bucuros mancarea cu Azorache si cu oricine se intampla sa mai rataceasca prin partile locului. Cu strasnicie pastreaza secretul tigaitei si nu uita din cand in cand sa multumeasca spiritului raului pentru fermecatul cadou.
