A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti!
A fost un imparat care era foarte, foarte bogat. Insa oricate bogatii avea, imparatul tot nu era multumit. Tot timpul isi trimitea oamenii, unii special antrenati, sa-i gaseasca si sa-i aduca obiecte unice, fermecate, care sa fie doar ale lui. Imparatul deja se mandrea cu o colectie de obiecte cum nu s-a mai pomenit, iar toate aceste lucruri fermecate erau ascunse bine in pivnita palatului, bine pazite si incuiate in sapte camere diferite. Fiecare din cele sapte camere secrete era ascunsa dupa sapte usi, iar fiecare din cele sapte usi era ferecata cu trei lacate din otel calit de sapte ori. Bineinteles, toate comorile imparatului erau pazite zi si noapte de o armata de soldati neinfricati si de o duzina de caini rai.
Daca esti curios ce fel de obiecte erau acestea, pazite cu atata strasnicie din porunca imparatului, o sa-ti spun doar cateva, ca pe restul nu le-am vazut nici eu: o oglinda in care iti vedeai chipul asa cum va arata la batranete; o pelerina care nu te facea invizibil, insa te gadila pana nu mai puteai de ras; o batista care, imediat ce-ti suflai nasul in ea, te si vindeca de raceala; un pom care facea capsuni dulci tot timpul anului; o tigaita fermecata care transforma apa in mancarea ta preferata; o trusa cu scule vorbitoare care spuneau cu voce tare cand si unde e nevoie de ele si multe, multe alte astfel de minunatii. Dar pot sa-ti spun ca, dintre toate comorile sale, imparatului ii placea cel mai mult o vioara. Era o vioara fermecata, care nu numai ca-ti canta melodia la care te gandeai, dar o canta in culori! Da, pur si simplu, sunetele erau colorate, le vedeai clar cum ies dansand din mica vioara si se risipesc in aer ca un fum frumos colorat, un nor sclipitor in care uneori aparea si un curcubeu muzical. Imparatul era atat de mandru de aceasta vioara, incat ori de cate ori primea pe alti imparati la castelul sau le arata cu sclipiri in ochi vioara sa fermecata; era piesa de rezistenta. Chiar si atunci cand imparatul era singur, nu exista zi sa nu asculte vioara pentru a se minuna de spectacolul mirific al sunetelor colorate.
Numai ca vezi tu, multe dintre obiectele imparatului, nu erau chiar ale lui. Oamenii aceia special antrenati sa imbogateasca aceasta comoara fermecata a imparatului obisnuiau sa ii pacaleasca pe adevaratii stapani ai obiectelor. Ii amageau cu tot felul de promisiuni, ii cicaleau zi si noapte pana cand acestia, satui de atata sacaiala, cedau obiectele fermecatele pe te miri ce.
Bunaoara, vioara fermecata fusese a unei mari si puternice vrajitoare, care, in ultimul timp, se cam saturase de vraji si se apucase de facut cercei. Vezi tu, vrajitoarea avea o fata care urma sa se marite cu un print misterios, pe care vrajitoarea inca nu-l vazuse in persoana, dar voia sa-i faca o buna impresie in ziua nuntii. Asa se gandi ea ca, pentru cununie, sa-i faca fetei cele mai frumoase bijuterii, iar la nunta sa puna vioara fermecata la cantat. „Ah, ce petrecere de soi are sa fie!”, se bucura batrana intr-o dimineata, cu gandul la marea zi ce avea sa vina, si iute se duse in pod sa coboare vioara fermecata. Dar, cand ajunse in pod, ia vioara de unde nu-i! Infuriata la culme, vrajitoarea a strigat din gura podului:
-Cine stie unde-mi este vioara, imediat sa vorbeasca!
-Eu stiu stapana, spuse pisica. Am vrut sa-ti povestesc mai devreme, insa mi-a fost teama ca o sa te superi si n-o sa mai primesc lapte o saptamana. Si puteam chiar sa mor de foame, caci daca le cer vecinilor ceva de mancare, ei mereu fug ingroziti! Pe blana mea daca inteleg de ce, ca doar sunt mereu politicoasa, le spun te rog si multumesc…
– Imediat sa-mi spui unde e vioara, urla vrajitoarea din usa podului catre pisica nazdravana, care inghetase de spaima.
-Intreab-o pe fiica ta. Ea a dat vioara unui om al imparatului.
Astfel instiintata de pisica, vrajitoarea o chema pe fiica ei si ii ceru socoteala cu privire la vioara. Fata ii spuse ca trimisul imparatului venea zilnic si o batea la cap ceasuri intregi sa-i dea vioara fermecata. Zi de zi, saptamana de saptamana si luna de luna, pana cand, ca sa scape de gura omului, fata a zis ca i-o da cu imprumut pentru trei zile, insa omul nu a mai adus vioara.
Exagerat de infuriata, marea si puternica vrajitoate nu a mai stat sa asculte, ci s-a dus direct la palat. Nu calare pe matura, caci era defecta, ci calare pe o tornada cu trei vartejuri, ce spulbera totul in calea ei. Cand a ajuns la palat, vrajitoarea ceru sa vorbeasca deindata cu imparatul, si nu accepta cu niciun chip refuzul.
– Deschideti poarta, ca de nu, in trei clipe tornada mea o sa culce tot palatul la pamant! Tuna vocea vrajitoarei, zguduind in asa hal castelul incat pana si imparatul se clatina de pe tronul sau.
Curajul nu-i lipsea imparatului, caci mai vazuse el destule grozavii la viata lui, dar palatul ii era drag, iar tornada vrajitoarei nu stia de gluma. Si cum nu avea printre obiectele sale fermecate niciunul care sa-i construiasca pe loc alt palat, imparatul se ridica de pe tron si iesi pe meterezele castelului sa stea de vorba cu vrajitoarea.
-Unde tii ascunsa vioara mea?
-Care vioara? minti imparatul, insa gandul ii zbura fara sa vrea la camerele cu comori. Vrajitoarea ii citi gandul, si cu o super vraja trecu prin pereti direct in camera cu vioara!
-Te rog, plangea imparatul, te rog sa nu-mi iei vioara! Iti dau orice, numai lasa-mi vioara fermecata!
-Imi dai orice? Tuna vocea vrajitoarei. Dar ale tale sunt toate aceste lucruri pe care esti nerabdator sa mi le dai la schimb pentru vioara mea?
-Da, oarecum… Nu chiar, spuse incurcat imparatul. Le-am cumparat, zise el cu jumatate de gura.
-Cumparat, spui imparate? Mai degraba le-ai cam-furat, as zice!
Imparatul cazu in genunchi, stiind ca a fost descoperit. Se facu liniste grea in tot palatul, de nu se mai auzeau decat vartejurile tornadei frematand amenintator la portile palatului, bagand spaima in ostenii imparatului.
-Ei, care sa fie pedeapsa ta? Zise vrajitoarea uitandu-se amenintator catre imparatul cazut in genunchi.
-Pedeapsa? Dar eu sunt imparatul tau, ii raspunse el intr-o ultima incercare de o descuraja pe musafira nepoftita.
-Putin imi pasa! Ai furat si ai pacalit ca sa te poti fali cu ce nu-ti apartine!
-Tare imi e rusine de faptele mele, se tangui imparatul. O sa dau totul inapoi, dar te rog sa nu mi iei vioara! Te rog!
-Ei bine, vom face dupa cum urmeaza, isi anunta vrajitoarea verdictul. Vei da obiectele inapoi celor de la care le-ai luat, iti vei cere scuze pentru faptele tale urate si nedemne de un imparat! Fa asta, si poate ca imi voi tine vioara fermecata la palat!
-Auzind acestea, imparatul se inveseli pe data si promise ca va face intocmai precum i-a spus vrajitoarea.
-Pana cand toate lucrurile fermecate nu se intorc la stapanii lor de drept, vioara ramane la mine, mai zise vrajitoarea, si pleca de la palat cu vioara la subtioara, incalecand pe o furtuna ceva mai micuta, ca nu mai era chiar asa nervoasa. Ba era chiar multumita de intelegere, doar tot nu putea pleca pe jos, nu? Totusi, era marea vrajitoare a regatului!
Peste trei zile, vrajitoarea incepu pregatirile pentru nunta fetei sale, asa ca se duse in pod sa coboare vioara fermecata. Insa, cand ajunse in pod, nu zari nicaieri vioara. Din nou se infurie si striga din toate puterile din gura podului:
-Cine stie unde-mie este este vioara, imediat sa vorbeasca!
-Eu stiu, stapana, raspunse pisica. Vezi ca e sub lada aceea mare, la stanga dumitale.
-Vai, ce m-am speriat, spuse vrajitoarea ridicand vioara. Pisica nazdravana ce esti!
Vrajitoarea isi gati apoi fiica pentru nunta si porni cu alai mare catre castelul printului misterios, unde avea sa fie nunta mult asteptata. In fruntea alaiului mergea solul printului misterios, un caine vorbitor trimis de print special sa arate nuntasilor calea catre castelul sau. In urma lui mergea pisica vrajitoarei, care nu vorbea deloc cu cainele, de teama sa nu-l sperie. Dupa ei venea caleasca ce le ducea pe vrajitoare si pe fiica ei, iar in urma lor se insira tot neamul vrajitoresc, cu zane mici pline de sclipici si mastere batrane mirosind a ierburi fermecate. Vioara incepuse deja sa cante, desi nimeni nu-i ceruse asta, dar era atat de bucuroasa incat nu se putea abtine.
Dupa nici trei sferturi de ceas, alaiul se opri, iar cainele striga catre nuntasi.
-Am ajuns!
Vrajitoarea scoase capul pe fereastra trasurii si nu-i veni sa-si creada ochilor. Cainele se oprise chiar in fata palatului unde fusese tinuta prizoniera vioara fermecata. Pe poarta castelului iesi un print frumos si zvelt, cu un zambet atat de stasnic incat il binedispuse si pe batranul vrajitor negru, unchiul vrajitoarei, care nu mai zambise de 177 de ani.
Imparatul i-a adus in dar miresei, o carte fermecata care ti scria singura gandurile.
El s-a tinut de promisiune si a inapoiat toate obiectele. Cand a treminat si a vazut ca s-au golit cele sapte incaperi a fost cuprins de un sentiment de bucurie si o senzatie de usurare. Pfff ce bine se simtea ca a facut ce trebuia, ce rusine i-a fost ca s-a lasat ademenit de lacomie si trufie. Niciodata nu va mai face una ca asta. Si de atunci imparatul nostru a devenit un om bun si un conducator si mai bun. Vrajitorea i-a ramas prietena si in fiecare seara isi beau impreuna laptele ascultand vioara fermecata.
Si au traiti fericiti pana la adanci batraneti!
