A fost odata ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti!
Un taram al zanelor. In padurea de la marginea lumii, unde incepe cerul a se inalta. Acolo in mijlocul padurii nesfarsite se afla Copacul Vrajit. Arborele era urias, o suta de oameni inlantuiti nu-l puteau cuprinde, atat de gros ii era trunchiul. Si daca-l priveai de jos nu vedeai unde se tremina, asta daca se termina vreodata. Nefarsita ii era coroana, impodobita cu frunze mari si rosii crescute din ramurile negre ca smoala. Aici in Copacul Vrajit isi aveau casa toate zanele pamantului. Cele bune stateau pe partea dreapta a copacului iar cele rele pe partea stanga. Pe ramurile de jos locuiau: Zana Maseluta, vecina cu Zana Florilor, prietena cu Zana Gazelor, sora cu Zana Vanturilor, verisoara cu Zana Zorilor.
Toate, chiar toate zanele locuiau in Copacul Vrajit. Fiecare zana fie ea rea sau buna avea o misiune, pe care trebuia sa o indeplineasca zilnic. Dintre toate zanele, o mica zana, nu voia sa faca nimic. Cel mai mult ii placea sa faca haz de alte zane care-si vedeau de treaba lor. Pana cand intr-o zi obiceiul urat al micutei zane a fost auzit si de Zana Zanelor care s-a suparat peste masura si de suparare a aruncat o vraja asupra micutei zane obraznice.
-In campul de floarea soarelui sa traiesti, o suta de ani nemiscati sa induri! Iar cand anii se vor fi numarat, doar atunci picioare sa ai de umblat!
Si zicand aceste vorbe vrajite, Zana Zanelor rupse o frunza din Copacul Vrajit, sufla peste ea si cat ai clipi zana cea obraznica se prefacu intr-o floare de floarea soarelui, doar ca petalele ei erau cu totul si cu totul de aur.
Dupa putina vreme, Zanei Zanelor i s-a facut mila de micuta zana nazdravana si gandi ca ajudecat-o prea aspru, dar vraja era facuta. Nu o mai putea acum desface. Isi lua inima in dinti si se duse in partea stanga a Copacului Vrajit. Ceru staruior sa o vada pe sora sa, Zana Viselor Urate.
– Ce vant te aduce pe la mine, draga surioara? Inteba zana cea rea. Vreo nevoie poate… Nu eu cred ca ai venit doar ca sa bem un ceai de cimbru…
Cu ochii plecati Zana Zanelor spuse: Am nevoie de ajutorul tau si daca vrei sa ma asculti numai cateva clipe, putem sa bem impreuna ceaiul promis…
-Spune draga surioara, ii raspunse doama viselor rele.
– O stii pe mica zana cu parul roz, guraliva peste masura si obraznica din cale afara?
-Ba sigur ca o stiu, chiar voiam sa o invit pe partea stanga a copacului..
-Ei bine, un pic m-am enervat, tot auzind de la zanele mele bune cum se plag ca le supara cu tot felul de obraznicii. In loc sa o chem sa-i vorbesc, sa-i dau un sfat, sa-i arat ca greseste m-am lasat purtata de o furie oarba si am aruncat asupra ei un aprig blestem!!
-Nu pot sa cred ce-mi aud urechile. Zana Zorilor, asta nu e o fapta demna de o zana buna!!!
-Stiu, acum imi pare rau si vreau sa te rog sa desfaci vraja, doar tu ma poti ajuta.
-O fac pentru ca imi place micuta, are curaj sa spuna ce alte zane doar gandesc!
Zana Viselor Urate, a scos din san o frumoasa pana aurita in care a suflat dupa ce a soptit cateva cuvinte fara de inteles pentru Zana Zanelor si vraja de o suta de ani a fost desfacuta.
-Cateodata si cei buni mai gresesc, la fel cum si cei socotiti rai pot fi buni!
-Imi cer iertare si iti multumesc pentru ajutor.
-Asa, draga sora, hai sa ne bem ceaiul de cimbru acum.
Din ziua aceea micuta zana obraznica a incetat sa mai supere alte zane si a zburat fericita ca si-a recapatat libertatea, pana la adanci batraneti!!
Ea a devenit Zana Poznasa!
