Mos Mihai este un batran tamplar, are toata casa mobilata cu piese mestesugite de el. Sifoniere cu sertare ascunse, scaune fistichii asortate unor mese grele si ciudate. Mos Mihai e un adevarat mester tamplar. A mostenit de la tatal sau talentul si trusa de tamplarie. Ce nu stie batranul este ca trusa lui e fermecata. Cand nu e prin preajma ei, toate uneltele prind viata si intre ele e o veche si neintrerupta galceva. Fiecare unealta vrea sa fie recunoscuta ca cea mai importanta. Ciocanul e cel mai cicalitor.
-Eu si doar eu pot face niturile sa imbine cu maiestrie lemnele intre ele.
-Ei, hai ca asta este buna, spuse dalta. Ciocanul, cea mai banala unealta din lumea intreaga, vrea locul intai! Vezi-ti te rog de lungul cozii!!! Eu si numai eu pot sculpta lemnul, impodobindu-l cu inflorituri si modele uimitoare ce bucura ochiul privitorului.
-Bla, bla, bla se stramba rindeaua la ei. Cine, va intreb, cine slefuieste scandurile atat de fin, atat de bine incat devin opera de arta? Evident ca numai eu pot face asta.
– Daca ar fi dupa voi, cele mai rudimentare unelte pe primul loc… Nici gand! Recunoasteti ca eu, pensula, sunt cea mai importanta. Cu cat talent si cat de uniform intind lacul si vopseaua peste obiectele facute de voi. Eu dau nota finala si cea mai importanta, eu ajut la protejarea lemnului si il infrumusetez prin munca mea. Fara mine…
-Fara tine, ce? Intreba nervos patentul? Cine va ajuta cand se intepeneste aiurea cate un cui? Cine are clestii cei mai puternici? Cine poate prinde, rasuci, smulge nodurile lemnului? Hm?
– Eu, zise cu voce stinsa menghina, eu cred ca fara mine, nu v-ati putea descurca. Cine fixeaxa lemnul poroaspat incleiat? Hai zau asa, sa ne culcam… am avut o zi grea. Am tinut stranse o duzina de spatare de scaune, sunt obosita…
-Plangacioasa ca intotdeauna, se auzi glasul surubelnitei. Va rog chiar acum sa recunoasteti ca eu sunt cea mai importanta unealta. Mereu in buzunarul tamplarului, folosita zilnic, insurubez, desurubez mereu si mereu. Nu stiu, zau ce s-ar face fara mine!!!
-Si-ar lua o bormasina!!! Aia ar face, zise suparat fierastraul. Era cel mai suparat dintre toti. Acum cativa ani avusese un accident in care-si pierduse doi dinti. Toate uneltele radeau de el, pentru ca era defect.
-Nu stiu zau, de ce nu te-a aruncat pana acum, ii raspunse cu rautate ciocanul. Nu mai esti bun de nimic, stricat si vechi, cu dintii lipsa…
-Asa e, asa e, spusera in cor toate uneltele. Si bietul fierastrau fu nevoit sa taca iar. Cearta uneltelor a durat pana dimineata, cand mesterul templar si-a luat trusa si a plecat la lucru.
In ziua aceea era cam oboist, nimic nu-i iesea bine. Rindeluia prea adanc lemnul, batea stramb cuiele, lipea gresit bucatile de lemn. Parca avea doua maini stangi. Cand, din greseala prinse bucatile de lemn in menghina cu tot cu patent, incerca sa-l traga afara cu surubelnita dar ii rupse manerul. Suparat mesterul a apucat fierastraul si a taiat o bucata groasa de lemn pe care a sculptat-o cu dalta pana a luat forma unui maner, pe care l-a batut cu ciucanul surubelnitei, cu care a reusit sa scoata patentul fara sa desfaca menghina si sa strice lemnul abia lipit pus la presat.
Seara a venit si uneltele iar au prins glas. Numai ca nu zicea nimeni nimic. Intr-un tarziu surubelnita spuse. As vrea sa-imultumesc fierastraului. Aaaa si ciocanului pentru ajutor, fara ele nu puteam sa fiu reparata. Daca ma gandesc mai bine, cred ca toti suntem importanti, LA FEL DE IMPORTANTI, doar ca facem lucruri diferite.
-Asa e ! Are drepate. Bravo! Spusera toate uneltele in cor. Toate suntem importante!
Si din acea seara galceava uneltelor a luat sfarsit!!!
